Sînge în „pulberile” cuvintelor

Titlul volumului Paznicul ploii (Ed. Limes, 2010) este emblematic pentru structura poeziei lui Adrian Alui Gheorghe, alimentatã de o „ploaie” abundentã de lirism, dar pãzitã permanent de o atitudine ironicã, deconspirîndu-i ºi deghizîndu-i, totodatã, romantica origine. Ca ºi în volumele anterioare, dar cu un plus de incisivitate, poetul îºi disecã melancoliile cu un bisturiu ce pãtrunde în adînca lor obscuritate pentru ca, prin rana deschisã, sã þîºneascã, întocmai sîngelui proaspãt, iluminarea spiritualã. În poemul Paznicul ploii, inclus în prima secvenþã tot aºa intitulatã, el mãrturiseºte experienþa „cãutãrii” formulei sale, un fel de piatrã filozofalã, ca loc geometric de întîlnire dintre abstracta forþã a gîndirii ºi vitalitatea cãrnii, acordînd artei rolul de-a dezvãlui ºi de-a ascunde, deopotrivã, adevãrul prin magia Verbului: „Vã duc cu vorba, în fond, ca sã nu vedeþi ororile/ care se petrec în afara cuvintelor”. Autorul are o concepþie nietzscheeanã (Nu spunea oare Nietzsche: „Avem arta pentru ca adevãrul sã nu ne ucidã?!“) despre poezie ca geometrizare apolinicã a conþinutului ei iraþional/ dionisiac, nãscîndu-se dintr-o voinþã de expresie nutritã de potenþarea trãirii. Creaþia se comparã cu o infuzie de sînge în „pulberile” cuvintelor, revitalizîndu-le. Un sînge care este nu numai principiu vital, ci ºi fond al existenþei care se desfãºoarã ca o continuã ºi sîngeroasã poveste de vînãtoare, surprinsã de poemul Vînãtoarea în imagini de marcã expresionistã prin acuitatea percepþiei ºi intensitatea lor de strigãt: „Sînt rana din vîrful sãgeþii// ªi nici nu ºtiu ce îºi imagineazã/ Sãgeata despre mine//Numai dacã te gîndeºti/ La mine, deja îmi curge sînge// ªi aerul e o ranã: cînd mã miºc urlã de durere// ªi soarele se naºte dimineaþa ca un fãt însîngerat/ De dinþii mãrii. ªi norul e o baltã de sînge/ Albastru scurs din piciorul rãnit al unei/ femei care a cãlcat pe colþuroasele stele// Rana gurii muºcã din rana mãrului/ Rana limbii se împreunã cu apa rãnitã/ Rana pielii înfãºoarã rana cãrnii mele/ Care s-a agãþat cu disperare de oase...!// Sînt o mulþime de jivine pe urmele mele/ Care vor sã mã sfîºie ca sã-ºi umple burþile// Le simt, le aud, le vãd chiar/ Mi-au luat urma/ Mã vor ajunge:// Prin rana sufletului se scurge/ vai/ fãrã întoarcere/ trupul”.

Farmecul – ºi, desigur, originalitatea – poeziei lui Adrian Alui Gheorghe  rezultã însã din colocvialitatea discursului construit pe contrastul dintre graþie ºi imprecaþie, dintre atitudinea aparent ceremonioasã ºi directeþea/ cruzimea rostirii, dintre fantezia fastuoasã care cautã imaginea insolitã ºi ironia/ cinismul deconspirãrii cliºeelor, simplitatea genuinã ºi afectarea metaforicã, conjugîndu-se oximoronic în folosul expresivitãþii, ca un „trafic cu imagini furate din grãdinile raiului/ pe care cînd le atingi se transformã în pulberi de cuvinte” (Poetul bãtrîn îºi declamã faima, 2). Chiar dacã suflul ce strãbate „pulberile de cuvinte” ale  versurilor poartã cu el ºi balast, poate din excesul de colocvialitate, discursul acesta agresiv ºi provocator nu-l protejeazã pe cititor, ci vrea mai degrabã sã-l trezeascã, þinîndu-l într-o continuã alertã, în faþa ororilor propriei existenþe.

Poemul de lungã respiraþie Metamorfoza, scris – dupã cum indicã motto-ul ales – în replicã la nuvela cu acelaºi titlu de Kafka ºi, prin numele personajului, Oskar, la romanul Toba de tinichea de Günther Grass, este prea prozaic ºi monoton stilistic încît, în ciuda unor secvenþe mai expresive ca urmãtoarea: „ Fiþi atenþi, striga Oskar/ eram undeva, dar nu-mi amintesc unde/ eram cu cineva, dar nu-mi mai amintesc cu cine/ cînd am vãzut cîinii sfâºiind luna cãzutã într-un ochi de apã/ apa se fãcu sînge/ sîngele se fãcu pîine/ ºi acea pîine am mîncat-o cu toþi, cu înghiþituri mici/ eram sãtui dar morþi/ ne mîncaserãm astfel unul pe altul/ ultimul om care mai rãmãsese/ pãrea un monument al inutilitãþii/ de asta Dumnezeu i-a pus o monedã în mîini ºi i-a zis: / du-te, stãpîneºte pãmîntul/ oricum moartea ºi-a încheiat menirea/ oricum omul a cãzut în desuetitudine/ din cauzã cã tot ce a vãzut a adorat/ cã tot pe ce a pus mîna a dus la gurã...!”, rãmîne – cred eu – o încercare de epopee postmodernã neîmplinitã estetic.

Prefer poemele mai scurte, dense ºi expresive, din prima ºi a treia secþiune, intitulatã Despre golemul uitat în tramvai. Dacã poemele din prima secþiune sunt mai accentuat expresioniste, prin grotescul viziunii ºi tensiunea explozivã a limbajului dezamorsatã prin ironie, cele din a treia secþiune contureazã viziuni suprarealiste prin descompunerea dicteului automat în vervã colocvialã, problematizînd posibilitatea poeziei de a se substitui ca mod de existenþã banalitãþii cotidiene. Poezia reprezintã „golemul uitat în tramvai”, a cãrui prezenþã mai poate fi perceputã nu prin rimbaldiana dereglare a simþurilor/ sensurilor, ci printr-o nouã reglare a lor pe candoarea ºi imaginaþia de copil. Deºi consideratã „o micã perversiune nepedepsitã”, poezia încalcã tabu-urile sociale/ morale, restituind fiinþei inocenþa paradisiacã. Integrarea unui poem genuin, mimînd – de fapt – spontaneitatea  pitoreascã a textelor hip-hop liber versificate, în þesãtura colocvialã a altuia, conceput drept comentariul sãu în rãspãr, dovedeºte un poet care, deºi sceptic ca orice postmodern, pãstreazã o încredere încã vie ºi productivã în puterea magicã a poeziei: „Pe stradã trece acum/ o femeie îmbrãcatã numai în parfum/ o întreb: doamnã, nu vã strînge/ vena indecentã care pompeazã sînge/ în sîni, în coapse/ în loburile urechilor/ în palme/ pentru cã gesturile vã sînt (vai!) atît de calme...?//Mã uit pe stradã/ - lume, lume infernalã! -/ bãrbaþii trec cu nãrile în vînt/ îi sorb parfumul ºi o lasã goalã/ Nimic mai plin de trup ca o femeie goalã! // Pe stradã trece/ - trece acum -/ o femeie îmbrãcatã numai în parfum” (Despre golemul uitat în tramvai).

Volum de o stranie frumuseþe poeticã ºi graficã, datoratã celor „9 desene ºi o copertã de Laurenþiu Dimiºcã”, ivite dintr-o afinitate spiritualã, expresionist-suprarealistã, cu autorul textelor, Paznicul ploii  reconfirmã un poet cu traseu aparte printre optzeciºti care, fãrã sã ignore esteticul, reconsiderã cu patos temperat-ironic eticul.